Si uite-asa au trecut zile, saptamani, care adunate s-au facut luni...luni de cand nu am mai scris pe blog. Nu de lene, ci din simplul motiv ca am socializat mai mult, am fost acasa de sarbatori si pentru ca mi-am facut concediul in Nepal.
Pe la mijlocul lunii noiembrie, impreuna cu alte 3 fete si un baiat norocos ( sau ghinionist ) am facut bagajele si am plecat spre muntosul Nepal. Sincera sa fiu, destinatia cu pricina nu a fost ideea mea, asa ca am fost putin rezervata in privinta calatoriei. Am ajuns pe seara in Kathmandu, capitala tarii. Un mini-bus ne-a asteptat la aeroport, sa ne duca la hotel. Am fost foarte surprinsa ca la orele 20 nu existau lumini pe strazi decat din kilometru in kilometru si nu era tipenie de om. Chiar ne-am intrebat daca intr-adevar am nimenit in cel mai mare oras al Nepalului.
Fetele au incercat sa ma avertizeze cu privire la hotelul in care vom sta...nu pentru ca am eu fite sau aere de doamna, dar nu pot si nu vreau sa dorm intr-un loc unde nu este curat. Hotelul era amplasat pe o straduta ingusta, nicio alta masina in curte, nicio lumina aprinsa. Dupa cateva minute de sunat si batut la usa, o silueta masculina s-a ridicat de pe canapeaua din holul "casei", ca nu-l mai puteam numi hotel acum, si ne-a deschis. Am facut check-in-ul si am urcat in camera pe o scara exterioara. Primul lucru care m-a lovit a fost verdele intens de pe pereti, apoi mirosul de vechi, de mucegai ...si dupa mi-am blocat simtul olfactiv. Afara erau 7 grade..in camera tot cam atat. Nu m-am speriat prea tare, am vazut si camere mai rele. Ma simteam ca la bunica la tara, cat de nasol putea fi?
Nu mai spun ca nu am stiut cum sa dam drumul la aerul conditionat si la apa calda si am degerat de frig...
Prima dimineata ne-a intampinat cu ceata, un frig taios si cu un soare cu dinti. Micul-dejun l-am luat im curtea casei, infofoliti cu tot ce am putut pune pe noi. Omleta cu legume prajite si cartofi - asta am savurat. Mi se parea chiar delicios. Microbuzul a venit sa ne ia la ora 8. Am facut cunostinta cu Deepak, ghidul ce avea sa ne insoteasca in aventura noastra prin oras. Kathmandu-ul are o populatie de aproximativ 2,5 milioane de locuitori si este al 2 lea cel mai poluat oras din lume. Legenda spune ca un sfant a visat intr-o seara Kathmandu Valley, a venit in locul respectiv, a drenat lacul si asa a aparut orasul de astazi. Strazile mici si masinile multe, fac orasul sa fie un adevarat focar. Multe biciclete, scutere, si mai multi oameni. Prima oprire a fost
Boudhanath Stupa ( construita in sec.14 ), locul in care se spune ca se afla osemintele lui Buddha. Credinciosii trebuie sa inconjoare stupa in sensul acelor de ceasornic pentru a atrage asupra lor atentia zeilor. Daca ne apucam sa ii numaram pe toti, nu ne ajunge anul 2014. Exista aproximativ 33 de milioane de zei insa 3 sunt cei mai "populari" - Brahma ( creatorul ) ; Vishnu ( conservatorul ) si Shiva ( distrugatorul ).
De jur imprejurul stupei se gasesc mici buticuri de suvenire, pline cu turisti. Ne-am clatit si noi ochii cu statuete, picturi, covoare si tesaturi.
Desi nu are nicio legatura, ma simt obligata sa scriu despre macelariile din Kathmandu. Da, ati citit bine..Cu totii stim ca macelaria este o pravalie in care se vinde carne; un loc curat si igienic. Sau cel putin asa ar trebui sa fie. Macelaria nepaleza sau, ma bine zis, ghereta din lemn in care zac bucati imense de carne, se gaseste pe toate drumurile...in fata baracii se afla unul, doi sau trei patrupezi. Pe carne se afla una, doua , trei, patru.. mult prea multe muste ca sa le pot numara. Toti am ramas nemiscati in fata acestui peisaj. Iar eu, negasindu-mi cuvintele, am exclamat " but there are mosquitos on the meat". Iar ghidul mi-a raspuns extrem de senin " no mosquitos, only flies". Ramasi cu totii fara replica, ne-am continuat drumul...
Templul
Pashupati este unul dintre cele mai importante temple Hindu din Nepal. Am uitat sa mentionez faptul ca aici, religia hindu si cea budista se afla intr-o simbioza perfecta. Asta este locul care m-a impresionat cel mai tare din tot ce am vazut in Kathmandu. Templul este situat pe raul sfant Bagmati si este locul in care se ard trupurile celor decedati. In religia hindu, mortul trebuie incinerat, iar cenusa aruncata in rau. Nu incep sa va descriu fumul dens provocat de arderile cadavrelor, desi l-am inhalat cu totii timp de mai bine de 2 ore. Mortul este dezbracat si acoperit cu un vesmant alb, adus la albia raului si spalat pe picioare. Apoi este urcat pe un rug si ars. Obiceiul spune ca fiul decedatului trebuie sa aprinda primul foc, in gura mortului. Apoi e lasat sa arda...fiul acestuia din urma nu trebuie atins timp de 13 zile, timp in care doarme pe paie intr-o camera goala. Este obligat sa isi rada sprancenele si parul . Nu ma intrebati de ce.
Ma uit facinata la toate aceste obiceiuri care mi se par atat de ciudate. De jur imprejurul templului se gasesc alte mici temple, cu slujitorii lui Shiva. Stiu ca multi dintre cei care vor citi despre rolul acestor barbati vor fi extrem de invidiosi - tot ce fac acesti oameni este sa stea sa fumeze marijuana ( |Shiva fiind adeptul acestui drog usor ). Batrani si slabi, in chiloti, sau cateodata in costumul lui Adam, colorati in tot felul de nuante stau cu jointul in gura si iau bani de la turistii care vor sa-i pozeze.
A doua noapte petrecuta in casa cu pereti verzi a fost calduroasa. Am invatat cum sa pornim aerul conditionat si cum sa dam drumul la apa calda. Singura problema a fost ca dupa al 3lea dus, s-a spart o teava si am avut o fantana arteziana in baie. Dupa o ora de incercari nereusite din partea proprietarilor, s-a decis ca e mai bine sa inchida de tot apa. In tot hotelul.
Razele calduroase ale soarelui ne-au prins, ca de obicei, in curte, luand micul de jun bine stiut- omleta cu legume prajite si cartofi. Urma sa plecam spre
Chitwan, unul dintre cele mai mari parcuri nationale din Nepal. Am fost cazati la un lodge dragut, chiar in inima junglei. Inafara de faptul ca paturile erau tari ca piatra ( si nu exagerez cu nimic ) casuta era confortabila si curata. Prima aventura a fost o plimbare pe unul dintre raurile care strabatea intinsa jungla. O barcuta de lemn, gen caiac, cu 8-10 locuri , ne-a purtat lin pe apa, dandu-ne ocazia sa admiram pe de-o parte si de alta, uriasii crocodili. Urate creaturi...mari si sinistre. Zeci de feluri de pasari zburau pe deasupra noastra...un spectacol al naturii de nedescris. Ma simteam libera si fara nicio grija...doar eu si natura..
Cu aparatele de fotografiat atarnate de gat, am coborat din barcuta si am pornit in sir indian, intr-un traseu de 2 ore prin jungla. Am fost impresionata sa vad palatele construite de catre termitele harnicute. Adevarate labirinte de nisip, inalte cam cat mine si foarte rezistente. Am trecut pe langa zeci de astfel de "locuinte" in miniatura.
Ma tot uitam in stanga si in dreapta in speranta ca poate- poate voi da peste mult
cautatul tigru bengalez...ma simteam norocoasa si eram sigura ca vom avea o intalnire foarte speciala. Bineinteles, asa ceva nu s-a intamplat.
Insa partea cu adrenalina a urmat in foarte curand.
Ca de obicei, simtind presiunea tacerii prea grea pe umerii nostri, am inceput sa chicotim si sa ne amuzam cand, teoretic, trebuia sa mergem in liniste ca sa nu speriam animalele. Sacul de glume nu l-am lasat acasa, asa ca am inceput cu bombardamentele. Seniorii grupului ne tot trageau priviri ascutite dar noi le zambeam din suflet. La un moment dat, ghizii s-au intors spre noi si ne-au facut semn sa tacem. Se pare ca vazusera ceva miscandu-se undeva aproape de locul in care ne aflam. Incepusem sa regret ca am vrut sa am un date cu tigrul bengalez si speram sa nu fie chiar dansul in acei boscheti. Nu de alta dar ghizii erau inarmati doar cu niste bete si noi doar cu niste tipete.
Intr-o fractiune de secunda, toti oamenii din fata noastra au inceput sa fuga inspre noi, cu ghizii in frunte. Habar n-aveam de ce au luat-o toti la sanatoasa, cu mari, cu mici. Asa ca, potrivit efectului de turma, am inceput si eu sa fug cat ma tineau picioarele, desi nu stiam care era motivul. Am aflat dupa ca urmaritorul nostru era un ditamai rinocerul. Sa nu credeti ca s-a grabit sa ne impunga cu cornul, ci doar se plimba alene in directia noastra. Ghizii au asistat la multe incidente cu acest animal care, desi nu pare, este considerat periculos.
Trebuie sa fac o paranteza si sa ii mentionez aici pe prietenii nostri, cuplul casatorit. Teoretic si practic, intr-un cuplu, barbatul, fiind sexul puternic are datoria sa protejeze sexul frumos ( femeia )....la bine si la greu. Teoretic, toti barbatii fac asta...practic...no comment. Nu trebuie sa mai spun care dintre cei doi a fugit 500m in 2 secunde, fara sa se uite o data peste umar, si care a ramas in urma.
Intr-un final, rinocerul s-a plictisit sa mai vina dupa noi, asa ca am luat-o noi pe urmele lui. Si l-am urmarit timp de o ora, ascunzandu-ne dupa copaci, facand fotografii si minunandu-ne cat de ciudat arata creatura asta.
Intr-un cadru foarte romantic ( jungla nepaleza ) am fost intrebata de 2 ori daca vreau sa ma casatoresc. Prima cerere am primit-o in timp ce incercam sa fotografiez rinocerul si toti turistii se ingramadeau sa prinda unghiul cel mai bun. Desi imparteam coate in stanga si in dreapta, mi-era greu sa vad ceva.. Norocul meu a fost ca unul dintre ghizi ma simpatiza si ma tot tragea langa el, " to see better". Din una in alta, m-a intrebat in engleza lui stricata, mai mult prin semne, daca sunt casatorita si daca m-as muta aici. Eu i-am zambit, el mi-a zambit si aici s-a incheiat conversatia.
Apusul in Chitwan este unul dintre cele mai frumoase lucruri la care am asistat vreodata. Crestele inzapezite ale muntilor Himalaya oglindindu-se in raul care curge linistit....o imagine de o frumusete greu de exprimat in cuvinte. Seara am petrecut-o la lodge, unde am luat masa de seara si am baut bere pe marginea raului, infofoliti din cap pana in picioare.
Am rasarit si noi odata cu soarele in urmatoarea zi pentru ca trebuia sa mergem la plimbare cu elefantii. A fost dragoste la prima vedere intre mine si Saray, o elefantica tanara cu fruntea pictata. I-am zis "soferului de elefant" ca pe ea o vreau, asa ca zis si facut. M-am suit cu fetele pe Saray ai am pornit cu pasi greoi prin jungla deasa. In drumul nostru am dat peste un pui de rinocer...foarte foarte dragalas. Sau poate ca nu era chiar un pui, ci doar parea unul vazandu-l de la inaltime. Multe caprioare am intalnit in drumul nostru...ce ochi blanzi au.. Si asa, printre rinoceri, caprioare si fluturi, am fost intrebata pentru a doua oara de catre soferul de elefant, daca sunt casatorita. Mi-a zis cu multa mandrie ca el castiga 60 de dolari pe luna...ca e greu, dar ca e mai bine ca acasa, in India. Il durea maseaua asa ca a coborat de pe Saray, a rupt o creanga dintr-un copac si a inceput sa o roada. Asta era tratamentul pe care si-l putea permite. Mi s-a facut inima cat un purece cand m-am gandit ca si el tot o viata are, ca si mine....Singurul lucru pe care l-am putut face pentru acest biet tanar a fost sa ii lasam niste banuti, de care s-a bucurat sincer.
Pentru ca am avut cateva ore libere, am inchiriat niste biciclete si am pornit prin sat. Am cumparat un borcan mare cu bomboane si am dat tuturor copiilor pe care i-am intalnit in drum. Cata bucurie se citea in ochii lor! Ma uitam la micutii astia cum se jucau in pamantul ala rosu..cu niste bete si pietre...si ce fericiti erau! Fericiti pentru ca nu cunosteau o altfel de viata, nu stiau despre existenta calculatorului, tabletelor, telefoanelor mobile...erau fericiti in ignoranta in care i-a aruncat viata.
Dupa ceva timp, am dat peste 3 elefanti care mergeau alene pe mijlocul strazii. Soferii lor, asa cum imi place sa le zic, ne-au intrebat daca vrem sa mergem cu ei sa le facem baie in rau. Zis si facut. Timp de o ora ne-am balacit cu ei, pe ei, pe langa ei...ce ne-am mai distrat. Elefantii erau dresati, asa ca, la fluieraturile dresorilor, stiau ca trebuie sa ia apa in trompa si sa ne stropeasca din cap pana in picioare. Minunate animale...
Fiind uzi leoarca, am hotarat sa ne tolanim pe niste sezlonguri la soare si sa savuram berea locala, racoritoarea Everest. Dupa aproape 1 litru de bere, sa ne fi vazut ce veseli eram noi si ce mai radeam cu gura pana la urechi. Incercarea grea a urmat dupa , cand a trebuit sa returnam bicicletele pe care le inchiriasem. Toti uitasem ce inseamna o linie dreapta si toti "ocoleam" bolovanii intalniti in drum. Din fericire, am ajuns fara niciun accident sau incident la hotel, unde oboseala ne-a dat gata pe toti. Miezul zilei ne-a prins pe toti in pat, facandu-ne somnul de frumusete.
Ferma de elefanti este un loc special. Acolo sunt crescuti si dresati peste 20 de elefantei. Din pacate, puiutii sunt luati de langa mamele lor si supusi la antrenamente dure pentru ca, in final, sa poata fi folsiti ca un mijloc de transport sau ca un mod de distractie pentru turistii curiosi.
Din pacate, dupa numai 3 zile petrecute in jungla, a trebuit sa ne facem bagajele din nou si sa plecam spre cel de-al doilea oras cel mai mare al Nepalului,
Pokhara. Desi distanta intre cele doua este de doar 134 km, drumul pana acolo a durat in jur de 3 ore. Drumurile sunt groaznic de proaste si nu se poate merge cu o viteza mai mare de 60km/h. Pana sa ajungem la destinatie, am facut o oprire de 2 ore pentru a face rafting. Pentru ca era 10 dimineata, temperatura de afara nu depasea 14 grade. Numai cand ma gandesc cat de rece era apa, mi se face pielea de gaina. Pantalonii scurti, slapii si o vesta de salvare erau singurele haine care ma fereau de vant. Insa experienta a meritat cu siguranta. M-am simtit ca intr-o tabara de cercetasi, cantand cu patos in timp ce vasleam de zor in jos, pe rau.
Metropola este este una dintre cele mai cunoscute destinatii turistice, fiind localizata la poalele muntilor Himalaya. Cei mai multi straini vin aici pentru trekking dar si pentru a se relaxa pe malul lacului Phewa. Hotelul la care am stat era situat exact pe malul acestui superb lac. O camera mare, spatioasa, cu mobila noua. Uitasem cum este sa dormi pe un pat moale...In acea dupamasa am luat-o din nou din loc pe biciclete, pe malul lacului. Desi peisajul era superb, traficul, praful si bolovanii de pe drum, nu m-au lasat sa ma bucur de plimbare.
A doua zi dis de dimineata, am luat acelasi mic de jun bine cunoscut. Urma sa vizitam cea mai adanca pestera ( 2950m ) , numita Gupteshwor Mahadev. Departe de lumina zilei, se afla bustul lui Shiva, bust despre care, credinciosii spun ca a fost sculptat in mod natural. Sincera sa fiu, am vazut pesteri mai impresionante. La 5 minute de mers, se afla un alt obiectiv turistic pe care ni s-a zis ca e frumos de vazut, si anume cascada lui Davis. Nici aici nu am fost prea incantata...o cascada micuta si...atat. Legenda spune ca, in 1961, o turista elvetiana pe nume Davis inota in lacul Phewa cand a fost inghitita de ape, sub ochii sotului care nu a putut sa o salveze. Nici pana in ziua de astazi trupul femeii nu a fost gasit.
Urmatoarea zi a fost highlightul excursiei. Ca sa clarificam ceva de la inceput - nu imi place si nu mi-a placut niciodata adrenalina. Nici nu cred ca se va schimba acest lucru pana la sfarsitul vietii. Insa...nu am rezistat tentatiei sa fac paragliding cu un asemenea peisaj. Asa ca, impreuna cu Raluca, colega mea de apartament, si Mirela, prietena noastra bulgaroaica, am plecat toate 3 de manuta sa sarim in abis. Nu pot sa imi explic de ce nu am avut niciun sentiment de frica, sau de emotie. Si nu, nu sunt nesimtita :). Am urcat timp de 20 de minute cu un Jeep, sus pe un munte, cu alti "nebuni" fara frica.
Legata cu de toate si instruita de intructor, ne-am luat zborul fara prea multe cuvinte. Senzatia este minunata....zbori, la propriu, dus de vant...fara nimic altceva... Am urcat pana la 1600m si imi era bine. Lacul, muntii Himalaya, frumsetile pe care am avut sansa sa le vad in viata asta...de nepretuit. Si pentru ca ma simteam in forma, mi-am rugat instructorul sa ma invete un cantec de munte. Si da, poate m-a crezut nebuna insa am inceput amandoi sa cantam, el primul si eu dupa el. Toata aventura a fost superba doar ca, la un moment dat, mi s-a facut rau. Nu stiu daca a fost din cauza faptului ca stomacul meu nu a mai suportat omelta cu legume fierte si cartofi pe care am mancat-o in fiecare dimineata timp de 7 zile. Sau poate a fost din cauza paraglidingului. Nu am aflat raspunsul insa, cert este ca mi s-a facut atat de rau incat singurul lucru pe care voiam sa il fac era sa ma intind intr-un pat. Si ceea ce era si mai nasol era ca ne astepta un drum de 7 ore pana inapoi in Kathmandu, de unde trebuia sa luam avionul a doua zi de dimineata.
Norocul a fost ca am intarziat prea mult cu paraglidingul si ghidul a spus ca este prea tarziu sa plecam la drum asa ca am mai ramas o noapte in frumosul Pokhara. Dupa vreo 2 ore de somn, mi-am mai revenit insa restul dupamesii l-am petrecut intr-un hamac pe malul lacului.
Uitandu-ma in urma, ceea ce pot spune despre Nepal este ca : este o tara minunata, cu o cultura deosebita, oameni prietenosi si primitori. Este destinatia ideala pentru cei carora le place natura, mai ales trekkingul. Mancarea este greu de digerat ( la propriu ) asa ca trebuie sa aveti mare grija cu ce va hraniti. Totul este foarte ieftin asa ca, pentru o astfel de excursie nu va trebuie un buget mare.
Si, ca dupa fiecare concediu, am ajuns in Dubai mai obosita decat cand am plecat. :) Pana la urma o viata avem si trebuie sa ne bucuram de ea in fiecare clipa!
Pana data viitoare, sa aveti un cer senin!
